E deja decembrie… timpul mi se pare că trece din ce în ce mai repede. Anul trecut pe vremea asta nici nu știam sigur dacă o să vin sau nu la Strasbourg. Acum nu am nici cea mai mică idee unde voi fi anul viitor pe 3 decembrie. Chestia asta mi se pare din ce în ce mai nesuferită…. Faptul că viitorul meu e un fel de nebuloasă…îmi dă o stare destul de neplacută. Aș vrea să fiu iar în liceu, sau în facultate, la mine în țară, să mă bucur așa cum trebuie de sărbători…alături de locurile în care am crescut.
Postul ăsta va fi unul lung….vreau să vorbesc despre situația de la noi din țară, despre Franța și francezi…despre facultate….despre cam tot ce a fost și e în jurul meu în ultima vreme.
Duminică românii aleg. Defapt nu știu dacă ăsta e cuvântul potrivit. Când ambele bilete sunt necâștigătoare…nu știu dacă se numește alegere. Eu o numesc resemnare. Tot mai mulți tineri români se resemnează că în România lucrurile merg prost. De prin septembrie Romania e o țară în incapacitate de plată. Dacă nu vin banii de la Fondul Monetar Internațional (adică împrumuturile alea în urma cărora ne vindem și mai mult…industria, economia, identitatea națională). Nu știu ce e mai trist pentru un român: să stea printre ai lui și sa fie prost plătit, să trăiască în săracie sau să se ducă printre străini și câștige un ban în plus dar să se simtă….un străin. Eu încă nu am făcut alegerea asta…și sincer nu știu ce aș alege. Îmi trece prin minte o analogie cu filmul văzut duminică în care tot scenariul era construit pe “metafora alegerii”. Toată viața e o intersecție. Căile sunt atât de diferite…. Mă uit la colegii mei francezi. Probabil că e un sentiment foarte plăcut să știi că țara ta e una atât de puternică, alături de Germania, cea mai puternică din Europa. E ca și când ai avea un acoperiș deasupra capului. Probabil că de asta unii dintre ei sunt atât de indiferenți, de visători….am unii colegi la facultate care citesc benzi desenate (nu râdeți… chiar lecturează cu o atenție ieșită din comun). Noi românii care venim pe aici avem…o postură ușor de cerșetori. E o postură tâmpită. Noi nu ne găsim un loc decent în țara noastră și venim să-l cerem lor. E jenant, e dureros….dar e adevarat.
O prietenă mă întreba zilele trecute cum sunt francezii (de fapt de prin primăvară mă tot întreabă dar nu sunt în stare să-i răspund). E o întrebare nu grea….ci extrem de grea. In fond….eu nu știu cum sunt francezii pentru că nu interacționez cu ei. Nu știu cum se distrează niște francezi, ce obiceiuri au, dacă trăiesc bine sau nu, dacă sunt mulțumiți sau nu de țara lor…nu am nici cea mai mică idee. Cercurile lor sunt închise iar noi românii de aici..nu prea pătrundem în ele. Cartierul în care stau eu e unul cam plin de emigranțI…așa că multe despre lifestyle-ul francez nu știu să spun. Am fost prin Alsacia pe la țară…și am văzut case cu adevărat frumoase, vile, mașini de lux….grădini luxuriante…probabil că acolo sunt adevărații francezi. Alsacia rurala e o bijuterie… probabil că de asta au și o doză așa de exclusivism francezii. Cineva din Romania îmi spunea că francezii adevărați sunt oameni extraordinari. Că nimic în lume nu întrece politețea, bunul simț, umanismul unui francez adevărat. Așa o fi… Oricum statul francez e in fond unul…grozav. Înghite mereu atâția emigranți, le dă masă, casă, ajutoare… e ceva ce state din estul Europei nu pot face pentru oamenii lor..d-apoi pentru alții. Francezii cu care am avut ocazia să interacționez mai mult până acum….sunt într-adevăr oameni speciali. Probabil că cei care îmi citesc blogul se gândesc deja la madame Casoly. Eu nu am auzit român aici să vorbească așa frumos de România cum vorbește dumneaei. Probabil că de asta am și decis să rămân la Strasbourg. Pentru că primele contacte cu persoane din Franța au fost cât se poate de deosebite. Agnes nu mi-a fost niciodata o profesoară…ci mai mult o prietenă. Datorită ei au rămas și Simona și Mihaela aici. Pentru că ea ne-a arătat că sistemul francez are uneori atât de multă politețe si bun simt. Nu trebuie sa-l uit si pe Pierre care accepta mereu români la facultate…deși poate nu avem franceza cea mai corecta din lume și dosarele cele mai excelente (deși nu mereu am avut senzația ca îmi e prieten…apreciez că m-a ajutat cu destule).
Toata vara a fost un maraton să îmi găsesc un loc de stagiu și o locuință. În Franța e un adevărat coșmar să închiriezi un apartament dacă nu ești francez. E o lege tâmpită a statului francez prin care dacă chiriașul nu plătește chiria proprietarul nu îl poate da afară din casa pe toată perioada contractului. Atunci ca să se protejeze proprietarii cer garant. Acest garant este o persoană care lucrează pe teritoriul Franței și aduce o grămadă de dovezi că are cu ce să plătească chiria dacă locatarul nu o face. Deci practic pentru un student străin este imposibil să închirieze un studio cât de mic. Toată vara am auzit replici tâmpite de genul: “les roumains ne payent pas leur loyer” sau …”platiți-mi pe 2 ani în avans chiria” evident fără chitanță. Au fost atâtea momente stupide, umilitoare, jenante…. Pentru o țară care se vrea buricul Europei și pentru “niște francezi rasați”. Până la urma am găsit ceva decent și frumos, fără garant, legal, cu tot ce trebuie. Si proprietara nu e franțuzoaică. Ca să vezi….
Tot ce voi scrie mai jos… e de factură minoră…și nu umbrește niciun pic recunoștința și respectul pe care îl port în general poporului francez. Sunt totușI aspecte negative pe care vreau să le detaliez… sperând că poate în viitor se vor îndrepta.
Găsitul unui loc de stagiu pentru master a fost alt coșmar al verii. Nimeni nu înțelegea că am nevoie de un răspuns rapid ca să știu dacă fac sau nu un contract de închiriere pentru a rămâne aici. Problema era că facultatea îmi cerea neaparat un contract de apprentissage…o formalitate anume pe teritoriul statului francez. Eu găsisem ceva la o firmă germană… firma la care până la urmă am și ramas. Aici oamenii au fost de bun simț și mi-au răspuns în vreo două zile. Am apreciat extraordinar gestul lor pentru că mi-au dat garanția că pot ramâne. Nu am vrut sa fiu cu 2 fețe și să țin soluția de aici de backup și între timp să-mi caut un contract de apprentissage mai profitabil. Ar fi fost stupid. Niciodată nu am jucat la dublu, niciodată nu am fost nesmițită. Deși poate din punct de vedere material am pierdut de multe ori….
Evident că firmele franceze…vreo 4…m-au sunat după 15 august…unul dintre ei fiind chiar disperat să mă cheme la ei…încercând să-mi demonstreze că stagiul în Germania e o prostie, că el mă platește mai bine… Monsieur, malheuresement, îmi pare rău. Dacă era după dumneata și după răspunsul dumitale…eram demult acasă. Dumneata crezi că eu am bani să stau degeaba prin Franța?
Deci nu îmi pare rău că am ales sa fac un stagiu în Germania. Anul ăsta nu sunt aici să fac bani. Vreau să câștig experiență și să învăț. Atât.
De integrat în colectiv….evident că nu m-am integrat 
….dar am un feeling că nu mă integram nici în alt loc. Nu vreau să repet ce am mai spus și în alte posturi…că aici cercurile sunt deja formate și un străin e cam în plus. E puțin comic…că nu știu decât vreo 3 4 oameni din firmă….sunt atâția care intră zilnic în birou și habar nu am cum îi cheamă. Măcar am un coleg de birou care încearcă să fie amabil, să mai schimbe vreo 2 vorbe cu mine… măcar se străduiește și eu apreciez asta.
În seara asta e Nuit d’Info la facultate. Conceptul în sine e unul foarte interesant….destul de geek…dar fain. Și eu și celălalt român care e coleg cu mine la facultate…ne-am dat seama cât de stingheri vom fi dacă vom merge.
Nu am fi avut nici măcar un grup din care să facem parte.
Tot în seara asta firma la care lucrez face un party de Crăciun. Motivul pentru care nu m-am dus este în principu același. Toți se cunosc între ei, vin cu soți, prieteni/neveste, prietene….au subiecte în comun de discutat….iar eu aș fi stat cu siguranță deoparte, cum stau și la facultate și la serviciu. Nici măcar nu aș fi avut cu ce să vin de acolo…. Unul dintre motivele pentru care îmi lipsește mașina…e faptul ca nu pot merge nicăieri noaptea, că nu am cu ce veni de acolo în siguranță.
Mă întrebam mai demult cu colegul român de la facultate, de ce și eu și el…avem aceeași senzație că suntem stingheri printre francezi…și a cui este vina.
Când făceam stagiul la LSIIT (un laborator al CNRS unde mi-am pregătit proiectul de licență) mâncam zilnic cu vreo 7, 8 francezi la masă. Nimeni nu mă întreba niciodată nimic, nimeni nu avea nicio curiozitate referitoare la persoana sau la țara mea…aceleași discuții despre colegii lor, subiectele lor, prietenii lor…soicetatea lor. Noroc că era Simona cu mine și că vorbeam amândouă…că altfel puteai să juri că sunt mută.
La noul loc de stagiu, în prima zi am mers la masa de prânz cu cei de acolo. Cam tot vreo 7, 8 francezi ca și la LSIIT. Atitudinea a fost aceeași…identică. Toate discuțiile nu mă priveau deloc și nici nu încercau măcar să aducă ceva în vorba care să mă privească și pe mine. Deci m-am lecuit definitiv să mai iau masa cu francezii. Culmea…aceleași stări și aceleași aspecte mi le descrie și colegul român de facultate. Chiar îmi spunea că la firma la care a lucrat el în România au venit 2 stagiari francezi.
Toți românii de acolo i-au plimbat, le-au dat atenție, i-au băgat în seamă și că nu se aștepta ca el să fie primit așa aici.
În fine… am o dorință ușor răzbunătoare de la ultima vreme. Mă gândem că dacă vreodată mai ajung să lucrez prin țara mea și vom avea francezi veniți cu vre-un schimb ceva…am să-i tratez exact cu aceeași indiferență, cu aceeași nepăsare… care uneori jignește. Chiar m-aș simți bine să o fac…
Noi românii suntem mai proști așa…cum vine un străin la noi….ne învârtim în jurul lui nu cumva să se simtă ăla nasol la noi în țară.
De altfel colegii de la ambele locuri de stagiu…sunt oameni ok… nu am ce să le reproșez…
Lăsând la o parte gândurile rele…. (wow…ce am putut să scriu mai sus… am devenit cam rea și cam frustrată de când traiesc aici)… chiar am început să simt o simpatie pentru țara asta și cred că mi-ar place să rămân.
Astăzi cineva citea în tram lângă mine cartea “Talking to the Snail: A Guide to the French way of life” scrisă de același autor care a scris și “Un an în merde”. God! I must read this book…mi-am zis. Probabil că voi înțelege ce nu să nu fac și ce trebuie să fac pentru a mă integra în societatea franceză 
În ultima vreme m-am simțit cam obosită… am o oboseală fără motiv…așa că s-ar putea ca foarte curând să am prima tangență cu sistemul medical francez. Sper să nu se lase cu nervi și cu gânduri de genul “vreau acasa”… mai ramâne de văzut…
In încheierea postului trebuie să mai spun încă odată cât de mult mă enervează bicicletele în Strasbourg….aș strânge toate bicicletele și le-aș arunca în Rhin…pe toate.
A la prochaine fois…. Sper să revin la sentimente mai bune …
